Concursul

Se sfarseste inca un an al vietii, incerc sa fac un bilant si nu imi apare in minte nimic deosebit. Stiu ca tot ce am gandit si intreprins a fost intre limitele normalitatii. Asa cum am facut intreaga viata, fara sa ma intrec cu cineva sau sa-i demonstrez ca sunt mai bun. M-am ambitionat de cateva ori sa nu fiu cel mai prost si atunci am dat, pana la secatuire, tot ce am avut mai bun din mine. Dar umilinta prostiei, venita din necunoastere, de multe ori graba, confuzie sau bagare ca musca, am trait-o de cateva ori si nu pot sa jur ca m-am invatat minte, sunt aspecte nesemnificative care tin de greselile inerente ale vietii. Scriu aceste randuri fiindca azi,  dupa aproape 50 de ani, mi-a venit in minte o imprejurare care mi-a marcat existenta. Eram in anul 2 de liceu si secretara UTC pe liceu tot cauta prin curtea scolii cativa voluntari sa participe la un concurs de istorie pe tema anului 1933. Avea o bibliografie simpla, trebuiau doar cateva ore petrecute in biblioteca. Am acceptat si a doua zi m-am prezentat la concurs, impreuna cu 2 fete. A fost strans public in sala de mese, cred ca era si o mica scena, microfon... Prezentator era profesorul de fizica, Anghel, la care nu ma remarcasem, si nu doar din vina mea. Jurizarea  o asigura dir. adj  prof. Veghes. Incepe concursul. Dupa prima intrebare, una dintre fete se descalifica. Atunci, profesorul Anghel a venit pana aproape de urechea mea si mi-a racnit: "O sa pierzi!" Pana la a 10-a intrebare am mentinut egalitatea, dar fiecare raspuns de-al meu era o rana pe care i-o faceam si privirile ii deveneau tot mai dusmanoase. Acum trebuia sa facem departajarea prin baraj.  Am fost solicitati sa scriem intr-un minut nume ale participantilor la  evenimentele de la Grivita. Atunci am avut o sclipire si am scris doar initiala prenumelui si numele intreg. Profesorul s-a grabit sa ia intai de la mine biletelul si a intarziat cateva secunde, spunand ceva publicului, timp in care se mai putea scrie un nume, pana i l-a luat si adversarului meu. A citit biletelele si a decretat, contorizand el stlie ce,  ca ea este castigatorul.. Atunci mi-a soptit fericit: "Ti-am zis ca nu castigi?" Nu am pus la inima, deja se lungise concursul, eu fiind si timid,  voiam sa pierd inainte de a termina, dar am mers pana la capat doar sa nu capat rusinea de a nu sti. Problema este ca, astazi, mi-a revenit in minte acea imprejurare si am sentimentul ca am fost furat, pentru ca logica imi spune ca doi oameni care scriu intr-un minut ceea ce stiu ca trebuie scris, cel care scrie numele si prenumele cu toate literele nu poate scrie mai multe nume decat cel care inlocuieste numele cu initiala. Fizic nu ai timp.
Imi vine sa plang. Realizez ca de aceea nu sunt un luptator inversunat, pentru ca nu am simtit niciodata bucuria victoriei. Eu doar imi fac datoria in viata. De cateva ori am fost dragalit cu laudativul "cel mai bun", "Tatutu", "Profesionustu'", dar bucurie nu am trait niciodata, pentru ca acestea erau simple vorbe si nu euforia simtita cand  invingi un adversar. Sunt un om normal si aceasta realitate ma impiedica sa mint oamenii pentru a-i atrage sau sa exagerez pentru a-i  entuziasma.  Eu stiu sa fac perfect cateva lucruri si mai stiu sa ii invat pe altii sa performeze. Stiu ca sunt un fel de erou al  normalitatii, chiar si al moralitatii, daca dau modestia la o parte, dar in fata oamenilor totdeauna sunt un nimic. Poate si fiindca sunt sarac si imi impun limite, poate ca am un complex al inferioritatii cauzat de usoara bruneteala a pielii. Si nu pot sa schimb asta pentru ca de mic mi s-a imprimat in subconstient sa fiu un nimic. Si cocosul din curte este mai bun decat mine, pentru ca nu stiu striga "cucurigu" cu asa entuziasm si siguranta de sine ca el. Este mai bun si betivul satului pentru ca nu tin ca el la bautura, nici sa dansez, sa injur, sa bat pe cineva.Pe mine ma bate si visinul din gradina -  de cate ori trec pe langa el vrea sa imi scoata ochii cu cate o crenguta! Caciula din cap mi-a smuls-o de nu stiu cate ori!