Raspunsul

Traian Abruda
atât de departe
la mulți ani, viața mea
oriunde acum te-ai afla
îți scriu de pe marte
aici
oamenii de zăpadă au umeri mai mici
au ochii mai stinși, au
urechile roșietice
iar
furtunile de praf din unele zile
și nopți le astupă
darul vorbirii în spațiu

Nicolae Tudor
Am primit scrisoarea, am urechile albastre din cauza Planetei, in noptile flamande urlu la Tine din colivia de scris.
Aici oamenii sunt din balegar si fum de tigari, au burdihane si ranjete mari; fara sfiala, ochii ii tin atintiti spre ciordeala. Te chem eu, dar bine nu va fi niciodat'.
Tot aici sunt destule motive pentru stransoarea de gat, dar nu mai sunt degete, toate sunt ocupate sa mangaie sani ori genunchii tarati.
Niste strigate-s in gatlejuri oprite, nu se stie daca sunt gata sa iasa ori sa fie pe rand inghitite. Ca nu e clar, cum nu e nimica pe-afar'. Cum aflu, te anunt aruncandu-ti in spatiu o rugaciune bolnava, pana si ea, de inima rea,
viata-mea...